🎙️ Podcast-RO
Dacă preferați să ascultați în loc să citiți, ascultați rezumatul podcastului al acestei pagini generat de NotebookLM.
✍️Din Prefață
Prefață
Despre reforme și schimbări în lumea religioasă s-au scris tomuri întregi și se vor mai scrie; istoria marilor reformatori din vestul Europei este un subiect gustat de marele public, s-au făcut filme și numele lor este deja purtat de națiuni întregi, care le urmează crezul: luterani calviniști menoniți, anabaptiști și alții; puțin se știe însă de reforma din biserica ortodoxă, urmările ei sunt minore în comparație cu curentele deja tradiționale occidentale, care au îmbrăcat dimensiuni naționale. Mai târziu cu câteva secole, Țările Române s-au trezit abia spre început de secol trecut, încercând să prindă din urmă lumina lăsată de marile reforme din țările apusene. Deși de sorginte latină, de la Rim ne tragem, am avut neșansa să fim așezați ca un tampon între hoardele migratoare și lumea civilizată din vestul Europei. După ce s-au retras romanii (285 e.n. sub împăratul Aurelian), ne-au cotropit pe rând barbarii, începând cu neamurile germanice (până în sec IV - după C. Giurescu) vandalii, goții, vizigoții, hunii (375-454), gepizii și avarii (450-780), bulgarii (495-1018), slavii (sec. VI). Fiecare ceată a lăsat și a luat ceva din identitatea neamului nostru. Slavii au dominat prin durată și mari influențe în limbă (40% din bagajul limbii noastre este de origine slavă - C. Giurescu, Istoria Românilor). Ocupația turceasca și presiunea păgână a otomanilor asupra românilor a fost nefastă și deosebit de violentă. Martirajul lui Brâncoveanu alături de fiii săi care au preferat să li se taie capul decât să se lepede de Hristos (1714), până la domniile fanariote străine și păgubitoare, arată soarta tristă și suferința românilor asupriți. Tradiția de rit bizantin și scrierea slavonă cu simboluri chirilice au dominat cultura noastră până în vremea lui Cuza (1863). Limbile slave și greaca se vorbeau în biserici și cancelarii, sârmanul popor zăcea în întuneric și tradiții și numai câțiva cărturari aveau acces la scrierile sfinte. De la ceasloavele lui Creangă, cu care prindea muște, până la bunicii mei din Mânăstirea Cașin, care se chinuiau cu slovele chirilice, românii se osteneau să înțeleagă scrierile greoaie și zăceau în necunoștință: “Aveam de la tata un Nou Testament cu litere slavone - mama zicea uneori că Noul Testament ce-1 citesc eu nu este bun. A venit o soră a mea și a confruntat în fața ei, citea din Noul Testament și mama confrunta din cel cu litere slavone. Și a zis: “Așa este, băiatul meu are dreptate, tot așa spune.” Mă rugam mult și pentru ea, spunând Domnului că pentru mine cerul n-ar mai fi cer dacă aș ști că mama mea este în iad ”. (Mihai Beloiu - Isus temelia vieții).
Și totuși exista speranță, Dumnezeu s-a îndurat și de Țările Române. Scânteia s-a aprins separat în Moldova și în Muntenia prin iluminarea de sus a celor doi reformatori care au pornit din biserica ortodoxă. Dumitru Cornilescu a început traducerea Bibliei în limba dulce românească, pe care o înțelege tot norodul începând de la erudiții teologi cu doctorate la Cernăuți până la pastorii din munți care au învățat să citească repetând și memorând versete din Biblie. Singur în chilia sa la Stăncești - Botoșani, a început în 1916 și după 4 traduceri succesive, aplecat pe brânci, cocoșat de dicționare și traduceri în felurite limbi, după o muncă istovitoare de 5 ani, reușește în 1921 să publice prin Societatea Biblică Britanică prima traducere românească literară, pe deplin acceptată de românii din toată lumea. Ca și Luther în urmă cu 4 secole, el a rămas străpuns de chemarea Evangheliei, care nu cere omului să facă nimic decât să creadă și să primească mântuirea oferită în dar de Tatăl ceresc prin jertfa de la Golgota. În același timp, la București un preot vestea jertfa de pe cruce și iertarea păcatelor în biserica Sfântul Ștefan - Cuibul cu Barză. Teodor Popescu, predicând altora mântuirea, s-a lămurit că mesajele sale trebuie să-l atingă mai întâi pe el, ca alesul păstor al turmei de care avea grijă. A primit personal pe Isus ca Mântuitor și cu o viață schimbată a început să arate și să răspândească Vestea Bună mai departe și altora, care aveau aceeași nevoie să-și salveze sufletul. Lumina atrage lumină și merge înainte fără ocolișuri și aceste două candele din colțuri îndepărtate s-au întâlnit și au început sa lucreze împreună, aducând mai multă lumină în inimile românilor. Au slujit la Cuibul cu Barză până în 1923, când Cornilescu părăsește lucrarea în România și pleacă în exil în Elveția. Traducerea Bibliei în limba poporului, osândirea păstorului de către Sfântul Sinod, încuierea bisericii cu lacăt, caterisirea lui, nu sunt oare o repetiție a marilor reforme din apus? Dacă reformarea în biserica catolică s-a făcut succesiv în țările vest europene, cuprinzând aproape jumătate din bătrânul continent, la noi s-a derulat anevoios, încet și cu mare opoziție din partea oponenților guvernați uniți cu clerul ortodox. Putem să spunem cu demnitate că țara noastră este singura națiune dominant ortodoxă în care s-a început o reformă originală fără intervenție și influențe din afară. Țările vecine și surori ortodoxe, dacă au avut ceva influențe din partea mișcărilor reformate din apus și America (luterani, baptiști, creștini după Evanghelie, penticostali, adventiști) au stopat cu desăvârșire orice scânteie reformatoare. Astfel în Rusia, deși au fost unele tentative de misiune din partea unor demnitari și dregători în armata țaristă, preoțimea ortodoxă sprijinită cu forțe puternice de clasa politică, mai apoi revoluția bolșevică, după 1917, au nimicit cu desăvârșire toate tendințele de schimbare. Clerul ortodox își dă mâna cu guvernanții și până în zilele noastre consideră dușmănoasă și rătăcită orice mișcare aducătoare de înnoire. Tot ce nu este ortodox este periculos și trebuie îndepărtat, ținut la distanță.
Revenind la lucrarea de față, atenția s-a oprit asupra mișcării creștine din Muscel, începută la București și răspândită treptat, anevoios cu primejdii și ostilitate până în vârful munților, prin locuri de plăieși și păstori, tăietori de lemne și cioplitori în piatră.
Mulțimea lucrătorilor este bogată și diversă, oameni de excepție, cu istorii și daruri minunate, dar și anonimi, necunoscuți, care-și toceau genunchii în rugăciune, sau săreau să ajute la nevoie și erau gata să se jertfească pentru înaintarea Evangheliei.
Un fost călugăr, apoi cârciumar în Piața Mare, bătrânul Predoiu căra gârbovit damigene de iaurt pe la bolnavii din spitale, știa Biblia pe de rost, trăia și respira din suflarea divină, cine a mai fost ca el? Teolog de excepție, ultimul din șase generații de preoți moldoveni, cu 4 licențe dintre care 2 în teologie, Mihai Beloiu, a scris și a vorbit din ce a trăit, și a trăit din ce a scris și vorbit, a fost printre primii 6 care au pornit lucrarea alături de primii reformatori. Vârful de lance Dimitrie Nanu, cunoscut mai mult ca poet muscelean decât ca teolog, a fost activ în mișcarea din Cuibul cu Barză și apărător demn al preotului Popescu, mânuia cu măiestrie Cuvântul Dreptății și pană gazetărească, fiind unul din urmașii Nanilor cu nume celebre în istoria Câmpulungului. George Alexandrescu, legător de cărți, și-a legat viața în alergări neobosite prin țară și prin musceluri ca să aducă Vestea Bună prin case de nevoiași și bogați, a lăsat o bună mărturie și a păstorit decenii adunarea locală. Nicu Georgescu, avocat credincios Adevărului, împăca soții veniți la divorț și-i ajuta cu râvnă pe cei nevoiași, Călin Iorga, învățător din Schitu Golești, era neobosit la rugăciune, păstrarea Adevărului Scripturii și menținerea păcii și rânduielii în adunări; Anicuța și Florian Tudor cu povești cu armăsari nărăvași, Țața Veta de la Sala, care și-a vândut averea și s-a dedicat slujitoare la Casa Domnului până la plecare, Costică și Marina Grecu, veniți din Satu Mare, adăposteau pe părintele Popescu cu casa deschisă la orice vreme; Vasilică Moisescu, din Domneștiul mioritic, cărturar de excepție și pasionat de Domnul Isus, pe care L-a găsit în piramidă... alături în cete de păstori și mioare, din hățișuri și posade de munte, se perindă pe rând rucărenii Idor și Șandru, Ovejdanie, Grapă și bătrânul Țuluca, încărcați cu povești și amintiri de prigoane și lupte, cu jandarmi și bătăi în miez de noapte, adunări la lumina lunii, prin măguri și poiene, candele în întuneric, au adus flacăra Evangheliei din valea Dâmboviței până sus pe culmile Pietrei lui Crai, prin stâne și sate de munte, în locuri neumblate și au format adunări mici la Rucăr, Dragoslavele, Sătic și Podul Dâmboviței. Ceata continua cu țațele din Sătic, Veruța, Tinia și Vergina, care strălucesc ca florile de colț pe culmile stâncilor, ca niște garofițe de munte în bătaia vântului. Și câte cete și lumini mici, de care lumea nu știe, dar care rămân pentru veșnicie în răspândirea Evangheliei pe meleagurile Muscelului.
Dacă Grigorescu a surprins pe pânze chipuri de păstori și ciobănițe, trecătoare, atârnate prin muzee și galerii, pentru o vreme, preotul Popescu le-a adus Evanghelia și le-a salvat sufletul pentru o veșnicie... Așa au răsărit lumini, monumente ale harului, ca Luca Șandru care se adresa smerit și respectuos cu „Domnilor frați”, bătrâna Toculeț, care în vârf de munte citea Studiile biblice ale lui Charles Henry Mackintosh, sau Ghica Șandru, tăietor de lemne, păstor și om al pădurilor, citea John Bunyan, Călătoria Creștinului...Lucrarea prezintă o parte din aducătorii de lumină din jurul Câmpulungului, sunt menționați câțiva, restul rămân în inimile noastre, în casele și amintirile copiilor și nepoților, ale prietenilor și mesajul lor nu se oprește aici, merge în veșnicie, ca și sufletul omului care este nemuritor. (Pavy Beloiu California 2014)