Reforma

✍️ din Prefață

Despre reforme și schimbări în lumea religioasă s-au scris tomuri întregi și se vor mai scrie; istoria marilor reformatori din vestul Europei este un subiect gustat de marele public, s-au făcut filme și numele lor este deja purtat de națiuni întregi, care le urmează crezul: luterani calviniști, menoniți, anabaptiști și alții.

În decursul istoriei, bisericile tradiționale, catolică și ortodoxă, au ținut cu un pumn de fier doctrina seculară impusă enoriașilor. Începând cu sec 4, Împăratul Constantin cel Mare a mutat capitala imperiului la Constantinopol, a considerat creștinismul religia statului și l-a impus cu forța. A început ierarhia în biserică și noii prelați se considerau urmașii direcți ai Sf. Petru, piatra pe care s-a clădit Biserica. După conciliul de la Niceea 325, s-a formulat crezul bisericii și canonul ce cuprindea cărțile sfinte. Deja papii luaseră inițiativa și în 384, Ieronim, la cererea papei Damasus, traduce în latină versiunea Vulgata, care este folosită și astăzi de catolici. Încet, Imperiul pierde puterea și se destrămă în 476, căzând pradă barbarilor care invadează Europa și centrul Bisericii se mută la Constantinopol, până în 1453, când imperiul Bizantin cade în mâna turcilor. În Roma, puterea papilor crește, şi apar primele centre creștine, formate în noile regate recent înființate; francii, germanii, goții și vizigoții se creștinează pe rând sub ungerea papilor şi spre sfârşit de mileniu apare Noul imperiu Roman, sub regele franc Charlemagne-Carol cel Mare; cuprindea ţinuturile germanice, Italia şi Franţa, apoi Austria. Marea Schismă din 1054 a despărţit definitiv Biserica în 2 ramuri tradiţionale, catolică și bizantină-ortodoxă, până astăzi. Consiliile și sinodurile, au încărcat Biserica cu tradiţii, regulaţii, şi învăţături omeneşti, moştenite pe parcurs, astfel că Biserica primară și-a pierdut din conţinut, crez şi strălucire. Fiecare, papă şi conducător, a mai pus câte ceva. Sfinţii și istoria lor au invadat scrierile sfinte, apocrifele și istorioarele au fost impuse în canoane și astfel, suflul primilor creştini, (urmaşii Domnului) s-a pierdut în istorie. Reforma, adică întoarcerea la Scripturi și renunţarea la formă şi tradiţie, și acceptarea Bibliei ca singura sursă de îndrumare spirituală, începe palid şi timid prin sec. 13, când câţiva temerari au curajul să apere Adevărul. Aşa vin lumini ca Jan Huss, Wycliff, Tyndale, Luther, Zwingli, Calvin, Savonarola. Toţi se rup de tradițiile din biserica Catolică și se întorc la adevăr, Sola Fide, Sola Scriptura, înapoi la învăţătura primară și renunţarea la practicile tradiţionale.

În Țările Române

Puțin se știe însă de reforma din biserica ortodoxă, urmările ei sunt minore în comparație cu curentele deja tradiționale occidentale, care au îmbrăcat dimensiuni naționale. Mai târziu cu câteva secole, Țările Române s-au trezit abia spre început de secol trecut, încercând să prindă din urmă lumina lăsată de marile reforme din țările apusene. Deși de sorginte latină, de la Râm ne tragem, am avut neșansa să fim așezați ca un tampon între hoardele migratoare și țările din vestul Europei. După ce s-au retras romanii (285 e.n. sub împăratul Aurelian), ne-au cotropit pe rând barbarii, începând cu neamurile germanice (până în sec IV - după C. Giurescu) vandalii, goții, vizigoții, hunii (375-454), gepizii și avarii (450-780), bulgarii (495-1018), slavii (sec. VI). Fiecare ceată a lăsat și a luat ceva din identitatea neamului nostru.

Slavii au dominat prin durată și mari influențe în limbă (40% din bagajul limbii noastre este de origine slavă - C. Giurescu, Istoria Românilor). Ocupația turcească și presiunea păgână a otomanilor asupra românilor a fost nefastă și deosebit de violentă. Martirajul lui Brâncoveanu alături de fiii săi, care au preferat să li se taie capul, decât să se lepede de Hristos (1714), până la domniile fanariote străine și păgubitoare, arată soarta tristă și suferința românilor asupriți. Tradiția de rit bizantin și scrierea slavonă cu simboluri chirilice au dominat cultura noastră până în vremea lui Cuza (1863). Limbile slave și greaca se vorbeau în biserici și cancelarii, sărmanul popor zăcea în întuneric și tradiții și numai câțiva cărturari aveau acces la scrierile sfinte. De la ceasloavele lui Creangă, cu care prindea muște, până la bunicii mei din Mânăstirea Cașin, care se chinuiau cu slovele chirilice, românii se osteneau să înțeleagă scrierile greoaie și zăceau în necunoștință: “Aveam de la tata un Nou Testament cu litere slavone - mama zicea uneori că Noul Testament ce-1 citesc eu nu este bun. A venit o soră a mea și a confruntat în fața ei, citea din Noul Testament și mama confrunta din cel cu litere slavone. Și a zis: “Așa este, băiatul meu are dreptate, tot așa spune.” Mă rugam mult și pentru ea, spunând Domnului că pentru mine cerul n-ar mai fi cer dacă aș ști că mama mea este în iad.” (Mihai Beloiu - Isus temelia vieții 2013, p. 13).

Într-o chilie, la conacul prințesei Callimachi, la Stâncești, un călugăr, ghemuit între ceasloave şi dicționare, traducea Biblia de patru ori, în limba noastră, și cade străpuns de Lumina Evangheliei, când ajunge la stihurile din Romani, căci toţi au păcătuit, deci și el, care se credea neprihănit. Biblia lui Cornilescu a schimbat viața a milioane de români, care-au auzit chemarea divină și au devenit oameni noi.

Un preot erudit, doctorand la Cernăuți, predica și zugrăvea grozăvia păcatului, şi a sfârșit prin a-şi vedea păcatele sale, și s-a întors el la Dumnezeu, în timp ce căuta să-i întoarcă pe alții. Curând predicile sale şi atitudinea sa despre închinarea la sfinți, îi atrag pedeapsa prelaților ortodocși: de la Patriarhie au venit 10 popi și au încuiat biserica din centrul Bucureștiului, cu un lacăt mare, iar părintele lor, Teodor Popescu a fost caterisit, în urma hotărârii Sinodului ortodox.

Într-un sat mărginaș din Bărăgan, exilat şi dat afară pentru credință, Mihai Beloiu, cu două diplome în Teologie, una în Filosofie şi Litere și alta de învățător, privea printre găurile din pereți; crivățul nemilos din câmpia Burnazului, stingea parcă și focul care mai pâlpâia în căsuța cocoșată de nămeții lui februarie. Cinci copilași zgribuliți și mama lor, învățătoare, așteptau la rând în jurul mesei. Lumânarea ofilită arunca o luminiță pe masa lucioasă, unde era o scrisoare de la Patriarhie:” Frate Mihai, îţi vom da cea mai mănoasă mănăstire, sau ce-ţi va conveni cel mai mult, numai întoarce-te la biserica mamă ortodoxă. „N-am cedat. Eu am avut de ales. Dacă-l mărturiseai pe Domnul Isus, erai dat afară și prigonit. A fost un preț greu, pe care aveam să-l plătesc. A meritat. O lumânare care arde se consumă.” (din Mihai Beloiu-Isus Temelia Vieții 2013, p.128).

Pe brânci, zdrențăros, lipit de cimentul rece şi noduros, condamnatul pentru credință Nicolae Moldoveanu, îngâna în șoaptă, o cântare nouă, alături de Richard Wurmbrand, prietenul lui de suferință. Era în închisoarea din Gherla, decembrie 1959, în celula numărul 13, la 10 metri sub pământ. Se naște imnul Nu numai să vorbesc, apoi Cer senin, care licărea câteva minute printre zăbrelele ruginite ale ferestrei de sus. Melodia şi versurile se strecoară printre gratii, trec de norii plumburii, şi merg în sus în nemurire... așa se nasc 357 de cântări din temniță, scrise pe tăblia inimii cu condeiul divin, care după eliberare au ajuns în casele românilor de pretutindeni...

Ce națiune a mai avut aşa temerari, oameni cucernici, care nu şi-au plecat genunchiul în faţa primejdiilor şi au stat drept pe treptele suferinței, pentru Domnul? Sunt viteji, trecuţi prin tăvălugul suferinţei ca și prietenii lui Daniel în cuptorul de foc din Babilon. Graiul lor, în melodii divine, slovele de duh şi viață trăită în umblare pas cu pas, ca și Enoh în fiecare zi, i-au dus departe, spre slava divină și ne-au lăsat nouă, românilor o moştenire nestricăcioasă, care nu piere şi merge în eternitate.

La sfârşit de secol XIX, Țările Române se găseau în întuneric spiritual; blânda Ortodoxie a ţinut Scriptura departe de graiul și societatea românească. Chirilica și greaca dominau cancelariile și dregătoriile de câteva secole, iar ierarhii bisericii erau în mare parte străini de neamul nostru. În anul 1899, misionarul englez E.H. Broadbent, de la Congregaţia Creştinilor Liberi, a vizitat Bucureştiul, venind din Constanta, unde avea câţiva prieteni armeni, credincioşi. În capitală, el a găsit doar un grup mic de credincioşi baptişti germani. El a ajuns la concluzia că, în București și în Țara Românească, nu exista nici măcar un singur loc, în care Evanghelia să fi fost vestită în limba românilor. Auzind înjurăturile oamenilor de pe stradă, Broadbent a fost întristat profund şi a început să plângă; a lăsat geanta pe trotuar, a îngenuncheat și a cerut Domnului să fie îndurător şi să salveze România. Rugăciunile lui au fost auzite și Domnul s-a indurat de neamul nostru, ridicând oameni de seamă, pe care i-a folosit pentru iluminarea poporului în ceea ce privește cunoașterea voii lui Dumnezeu.

Și totuși exista speranță, Dumnezeu s-a îndurat și de Țările Române. Scânteia s-a aprins separat în Moldova și în Muntenia prin iluminarea de sus a unor oameni aleşi, reformatori, care au pornit din biserica ortodoxă.

Cuprins

Detalii despre carte

• Titlu: Reforma
• Autor: Pavy Beloiu
• Data publicării: 20 noiembrie 2021
• Pagini: 372
• ISBN: ‎ 979-8769893872
• Formate: A4